Fratele meu mai mic

Am un frate foarte interesant. Toată lumea îl iubește, este sociabil, plin de viață și foarte inteligent. El a adus foarte multă bucurie în familia noastră și personal pot spune că sunt foarte mândru de el. Copiii în general știu să te surprindă prin felul lor de a gândi și a acționa și fratele meu nu face excepție. De fapt cred că el este unul din exemplele cele mai bune în acest sens. Azi este ziua lui de naștere, face 8 ani și m-am gândit că având în vedere că este o zi așa de importantă pentru el și pentru noi cei din familia lui, să îi dedic această postare în care să povestesc câteva din sutele de situații când el m-a lăsat cu gura deschisă.

Când avea doar 3 ani, a văzut desenele The Lion King și a rămas marcat de faptul că Mufasa, tatăl lui Simba a murit. S-a dus după și a întrebat-o pe mama: “Mama, noi după ce murim mai existăm?”, era așa de marcat de întrebarea asta că nu a putut să doarmă bine, s-a trezit pe noapte plângând după ce a visase că a murit și că nu mai exista. Nu mă gândeam că un copil de 3 ani poate să își pună asemenea întrebări serioase, știu destui adulți care nu s-au gândit niciodată serios la faptul că într-o zi ei înșisi vor muri. Mai mult decât atât m-a surprins felul în care s-a gândit la această problemă, nu s-a gândit doar la moarte, s-a gândit și la ce urmează după și a putut concepe posibilitatea în care existența lui va înceta.

O altă întâmplare care m-a dezarmat a fost la vârsta de 4 ani când odată, la masă fiind, l-a întrebat pe tata despre nisipurile mișcătoare. Tata i-a explicat cum nisipurile mișcătoare sunt foarte periculoase pentru oameni și cum mulți oameni au murit după ce au intrat în aceste de nisipuri. El însă nedumerit îl întreabă pe tata, fiind învățat că Dumnezeu a creat universul și planeta noastră “Dar cine a creat nisipurile mișcătoare?”, la care tata i-a răspuns că tot Dumnezeu, iar el revoltat a întrebat atunci “Dar de ce a creat Dumnezeu nisipuri mișcătoare să cadă oameni în ele și să moară?”, iar tata știind că mă credeam mare apologet mi-a pasat mie întrebarea. Am bolborosit ceva de genul că de fapt nu mor chiar așa de mulți oameni în nisipurile mișcătoare și că oamenii ar trebui să fie atenți să nu intre în ele, dar el nu s-a lăsat mulțumit de răspunsul meu. De ce le-a creat Dumnezeu dacă mor oameni în ele? Nu știam ce să îi mai răspund până la urmă i-am zis ceva de genul că sigur au și nisipurile mișcătoare rolul lor și că o să mă mai interesez. A reușit să sumarizeze problema existenței răului natural care dă bătaie de cap celor mai sofisticați filosofi ai religiei de la Swinburne la Plantinga. (iar eu tot nu știu care e rolul nisipurilor mișcătoare).

A prins și foarte repede o pasiune pentru computere, deja de la 3 ani știa să creeze foldere noi pe desktop și apoi să le șteargă, făcea desene în Paint și le punea ca desktop backround și mi-a plăcut că îi plăcea să experimenteze singur tot felul de acțiuni diferite și să vadă ce se întâmplă. A învățat foarte repede să își folosească creativitatea în jocuri pe computer. Pe la 4 ani juca deja destul de bine o serie de jocuri diferite, țin minte că i-am instalat un joc cu fotbal și a descoperit de unul singur o opțiune la jocul respectiv prin care putea să schimbe în timpul meciului echipa cu care juca, așa că de fiecare dată când era în dezavantaj, punea pauză, intra în opțiuni, schimba echipa și se asigura că o să câștige. Tot cam pe vremea aia mi-am instalat The Lord of The Rings Conquest, un RPG și deși eu nu l-am jucat decât vreo jumătate de oră, fratele meu a prins repede pasiune pentru joc. La un moment dat jocul avea un bug, ajungeai într-un punct unde trebuia să intri într-un tunel, dar nu mergea să înaintezi intrarea fiind cumva blocată. M-a chemat să îmi arate că e “un zid invizibil” și am încercat și eu câte ceva, i-am zis că probabil că trebuia să meargă prin altă parte. El însă a intrat cu un alt caracter care avea o abilitate mai specială și putea să arunce cu un fel de pietre, s-a dus în același loc și mi-a arătat că dacă aruncă cu pietre într-un zid, acestea se opresc în zid și apoi cad, pe când dacă aruncă prin “zidul invizibil” pietrele trec prin acesta și cad mai departe. Am aflat mai târziu după ce m-am mai interesat pe internet că asta era o problemă cunoscută cu anumite copii ale jocului și că acolo chiar era un fel de zid invizibil de care trebuia în mod normal să se poată trece. Eu unul nu m-aș fi gândit la soluția la care s-a gândit el ca să testeze dacă într-adevăr pe acolo trebuia să treacă. Au mai fost desigur astfel de întâmplări cu jocuri video în care m-a surprins prin ingeniozitatea lui, a învățat singur să creeze hărți gândite de el pentru jocuri de strategie cu Map Editor (după ce se plictisea să joace campanii), juca jocuri de strategie pe internet cu oameni mult mai mari decât el pe care îi bătea până când l-am descoperit și noi și i-am interzis să mai joace jocuri unde comunică direct cu alți oameni pe internet. 🙂

Anul trecut în primăvară părinții mei s-au mutat în America și el a mers împreună cu ei și cu sora mea mai mică acolo. La o lună după ce a început grădinița știa deja să spună alfabetul în engleză mai repede decât toți colegii lui, de fapt îl spunea așa de repede că nici eu nu puteam ține pasul. Foarte repede a învățat să vorbească engleză, a învățat să citească și să scrie în engleză și acum merge săptămânal la bibliotecă de unde își ia tot felul de cărți pe care le citește. Nu demult îmi spunea mama că și luat o carte de la bibliotecă de vreo 60 de pagini și a stat două ore până când a terminat-o de citit. E de asemenea foarte bun la matematică; pe lângă faptul că termină mult mai repede decât colegii lui problemele pe care le are de făcut în clasă, când se duce acasă își gândește singur probleme, le scrie și după aceea le rezolvă. Vara asta a fost în vizită în Romania și a venit odată un prieten de-al lui de aceeași vârstă pe la el. Nu știu de ce, dar s-a apucat să îl intrebe pe prietenul lui întrebări de matematică și printre altele l-a întrebat și cât fac 8+8. Prietenul lui nu a știut să răspundă și după ceva ajutor din partea mea a reușit cu chiu cu vai să zică 16. Așa că am zis să îl intreb pe fratele meu cât fac 16 cu 16 să îl pun și pe el în încurcătură. Mi-a zis repede că 32. L-am întrebat apoi cât fac 32+32, mi-a răspuns că 64. Am tot continuat să îl întreb, mirat și în același timp încântat fiind să văd cât de bine știe să calculeze. Norocul meu că eu știam dinaite răspunsurile pe de rost de la RAM-ii de la computer. Am ajuns până la întrebarea cât fac 2048+2048. Cu ceva dificultate a reușit totuși să dea răspunsul corect, calculând totul în cap și neștiind ca mine mai dinainte răspunsurile pe de rost.

El este și un bun sportiv, aleargă la școală mai bine de o milă în fiecare zi. Știe să dea coșuri la baschet și are o rezistență și o determinare care îi fac de rușine pe mulți adulți. De fapt chiar am fost cu el pe munte împreună cu mai multe rude și el era tot timpul primul, ba chiar se mai și întorcea în spate din când în când să îi incurajeze pe cei care nu mai puteau urca.

Mă bucur că el e acum în America unde a dat peste un sistem de învățământ incomparabil mai bun decât cel de aici și sunt sigur că o să devină un om extraordinar, pentru că este un copil extraordinar. Deocamdată ce vreau să îi spun este:

La mulți ani Christopher!

Advertisements

3 thoughts on “Fratele meu mai mic”

      1. Zona de interese combinata cu paleta de asumptii initiale ne influenteaza aparatul analitic mintal. Eu cand aud de problema raului in natura imediat imi vin in minte acele versete. Cred ca merita sa te lupti cu ele.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s